Cum văd eu românul

Românii fac parte dintr-un popor muncitor, silitor, credincios, niciodată plicticos.

             Acum că i-am îndepărtat pe cei mai slabi de inima pot să încep aprofundarea subiectului.
Deşi nu sunt o fană înrăită a ţării în care mă aflu, n-o să încep s-o blamez. Fiecare ţară are micile ei “secrete”, nu? Nouă ni se pare că ţara noastră are cele mai multe pentru simplul motiv că noi le cunoaştem. Deşi nu-ţi vine a crede nu tot globul ştie că Băse îşi ascunde chelia cu părul sau că Văcăroiu le mai trage la măsea. Nu! Ei ştiu numai ce le dăm noi.
            Stau şi mă gândesc “Dom’ne cum reuşesc germanii?”. Adica ei sunt iertaţi că au omorât 6 milioane de oameni dar pe noi nu ne iartă că am furat un ceas în Spania? Ntz..tre’ să fie un secret. Dar care?
            The secret is....*drums* ei s-au iertat întâi pe ei si dupa au aşteptat iertare globală.
Şi ce dacă ţiganul ăla creţ care semăna cu Pepe mi-a furat playerul în Obor? Şi ce dacă baba aia zgripţuroaică m-a dat de pe scaun că o dor picioarele dar n-au durut-o cât a stat în oglindă să-şi facă “make-up-ul”? Şi ce dacă nesimţitul ăla s-a băgat în faţa mea şi n-a avut demnitatea să recunoască?
Roacăriţa aia care-l înjură pe Dumnezeu ca ea e atee, pancărul care e anarhist că bea bere în public, face chetă şi scuipă seminţe la metrou, fetiţa care mă calcă pe nervi cu priviri insistente, mama care-şi pocneşte copilul în plină stradă, soţul care-şi înjură nevasta de faţă cu puştoaica de 7 ani, copiii speciali care nu sunt iubiţi de nimeni, dork-ul din liceu în care aruncam cu hârtii, şobolanul din banca întâi care ne “dădea în gât la diriga”, preotul care zice dracu mai des ca Dumnezeu sau spărgătorul de maşini care ascultă muzică bisericească, fetele care beau mult, băietii care preferă teatrul în locul fotbalului în spatele blocului pe un teren desenat cu creta pe asfalt, CS-iştii care-şi petrec revelionul virtual, mircomanii de la Unirii, bloggerii de peste tot, TNB-ul, Ateneul, Fire, Motoare, Suburbia, Cool Cat, Eroilor, Herăstrău, La Cetate, Vama Veche, Braşov, Sibiu, un munte sau o plajă, o câmpie sau un deal, un accent moldovenesc, altul ardelean, unu oltean, altul bucureştean, un leagăn, o scoală... ăştia sunt românii.
            Din perspectiva mea românii sunt unicaţi, speciali, diferiţi unii de alţii. De la mic până la mare, orice număr de pantof, orice talie, bust sau sold. Românii suntem noi. Ideea generală nu există. Fiecare rămâne în cap cu ce a văzut. Eu văd feţe zâmbitoare sau triste, iubire sau ură, bătrânei care n-au jenă să se ţina de mână, fetiţa care aleargă porumbeii, băieţelul care se-mpiedică şi-şi rupe gura, părinţii care-l filmează(asta e adevărată!!)...

                      “Românu’-i diversitate, neică!!!!”